miercuri, 14 noiembrie 2012

Ingerii chilugi de la Oncologie

Un reportaj scris de Viorel Ilisoi in 2006. Din pacate, de atunci incoace nimic nu s-a schimbat in bine.  Ma folosesc de acest excelent text ca sa va amintesc de actiunea pentru Mos Nicolae. 



 Mii de copii din România suferă de cancer. Cei mai mulți nici nu știu ce au. Nici nu li se spune. Trăiesc mai mult prin spitale. Acolo cresc, acolo învață. Uneori, acolo mor.

             Pavilionul copiilor bolnavi de cancer din Institutul Oncologic "Al. Trestioreanu" din București e greu de găsit în fortăreața din Fundeni. Bolnavii inșiruiți la ghiseul de informatii, fiecare cu felul lui de cancer, se miră: adică și copiii au cancer?
            În saloanele cu zăbrele la ferestre, ("S-a aruncat cineva odată", spune asistenta), numai flori, multe flori pe noptiere.  Femei tinere, în capoate pestrițe, cu basmale albe pe cap. Stau cu ochii pironiți pe tuburile de plastic din care picură viață în venele copiilor lor. Nu s-au otrăvit cu țigări și poșirci, nici n-au avut timp de excese și totuși sunt acolo. Nu se știe exact de ce. Poate e ceva de la otrăvurile vieții moderne, din apă, din mâncare, de la Cernobîl, dar nu există dovezi clare. Au apărut mai multe cancere în statistici pentru că s-au dezvoltat mijloace de depistare mai eficiente, spun oncologii.
             

           Pestisorul de aur

           Liniștea etajului e tocată de ticăitul unui ceas, masurând un timp anume: tic-tac. Un copil fără păr pe cap, poate fetiță, poate băiat, apare pentru o clipă, fantomatic, în cadrul ușii. Altul, cu capul bandajat, bate holul de la un capăt la altul ca un somnambul.       Atmosfera de veghe liturgică din pavilion se schimbă cu totul la parter, în clubul de zi al copiilor. Băieții par să dețină supremația în club. Au ocupat calculatoarele și izbesc bărbătește în taste, împușcă niște bestii pătrățoase, bușesc mașini de curse ori își dau pasiențe pentru cine știe ce dorințe. Fetițele cos pe etamină, răsfoiesc cărți cu desene hazlii, îmbracă păpuși
          
Rodica e o fetiță de opt ani, din Teleorman, negricioasă, tunsă zero pe jumătate de cap și are un cerculeț făcut cu carioca pe piele. E punctul unde este iradiată. Nu știe că are cancer. Știe că are "buba". Fetița desenează cu acuarele pești albi într-o baltă sinilie. Numai un peștișor îl face cu galben. "E peștișorul de aur, zice ea, care îmi face trei dorințe".

            Mamele nu plâng niciodată

            Îngerii chilugi cu cerculețe pe cap nu știu, asemeni Rodicăi, că "buba" lor are un nume cutremurător, care provoacă psihoze numai când îl rostești. În fiecare an mor șapte-opt copii în spital. Atunci, ușile saloanelor se închid, trupul e scos din pavilion în secret, noaptea, iar cei rămași află a doua zi, cu bucurie, dar și cu un pic de regret, că prietenul lor cu care s-au jucat luni de zile s-a făcut bine și s-a întors acasă. Pe Vicențiu, un copil de 13 ani, povestește psihologul Adriana Teodoru, l-au și văzut plecând pe picioarele lui acasă, la brațul mamei, l-au pupat de rămas-bun. A murit in lift.
            Mamele internate cu copiii lor sunt învățate, la cursuri speciale ținute de psihologii Adriana Teodoru și Angelica Bălan, cum să se poarte cu copiii, cum să le vorbeasca, mai ales ce să le spună și ce să nu le spună despre boala lor. "Prima regulă e asta: mamele nu plâng niciodată", spune, oftând, Angelica Bălan. "Nu de față cu copiii. Când moare unul, mamele se adună aici și îl plâng, numai ele între ele, în taină".

            "Există oameni înaripați de speranță"

            Alex, din Brăila, nu intră în acest joc de iluzii prefabricate. E în ultimul an de liceu. Olimpic la română, engleză, matematică, fizică, biologie, deși a stat mai mult prin spitale. A cerut să i se dea cărți despre cancer și le-a citit din scoarță în scoarță, scrâșnind din măsele, în nopțile fără număr ale spitalelor lui. Ziua citea cărți de aventuri, bune de împrumutat și celor mai mici. Alex știe despre boala lui destul ca să-i surprindă și pe medici. Lecția cea mai dură, pe viu, nu literatură medicală, a primit-o când a trebuit să i se amputeze piciorul drept de sub genunchi; era mâncat de cancer, se rupea ca iasca, trosnind, la cea mai delicată atingere. A zis: "Bine, tăiați-l!" Lui nu-i poate ascunde nimeni nimic. Medicii i-au spus că se va vindeca și asta îl umple de speranță. Spune despre sine că e un optimist și un luptător: nu pune genunchiul în pământ nici așa, cu piciorul tăiat! Mottoul lui e un vers dintr-un poet pe care îl iubește mult, Artur Lundkvist:"Există oameni înaripați de speranță".

            Ultima dorință

            Mihai scria, la 14 ani, versuri. Nu prea avea talent, dar psihologii încurajează pe oricine își mai deschide o astfel de fereastră în viața de spital. Psihologul Adriana Teodoru își aminteșe că Mihai a spus că de ziua lui își dorește să stea la calculator, cu o fată pe genunchi, cu o farfurie de clătite și cu o sticlă de suc în față. Și a avut parte de fericirea asta! Câteva fete de la Liceul "C.A. Rosetti" i-au făcut clătite, i-au adus suc, iar una i-a stat în brațe și a citit de pe monitor poezii de-ale lui. Nu mult după acea zi memorabilă, în care nu și-ar mai fi putut dori nimic, poetul a dispărut dintre copii. Atunci i-a fost împlinită și ultima dorință: să aibă un costum de stofă nou-nouț. L-a avut. Pentru că Mihai era orfan, i l-au cumpărat, mână de la mână, de la director la infirmieră, toți cei care l-au cunoscut în spital. A fost costumul lui de înmormântare.
            "Fiul meu are 13 ani, povestește în șoaptă doamna Cristina, ingineră din Constanța, mama lui Andrei. E cel de colo, cu două cerculețe pe frunte. La început a fost tratat de sinuzită, dar el a înțeles repede ce are. N-a vrut să audă nimic despre cancer. Nu de la mine. Vorbim despre orice, dar nu despre asta. Nu vrea. Are însă are acasă un frate geamăn, Doru, care a citit tratate de oncologie. De la el știe acum, chiar mia mult decât mine, ce e acela oligoastroctom, ce simptome și ce tratament are, ce șanse de vindecare... că ei, gemenii, comunică altfel".

            "Îl păcălim noi pe cancer!"

            Evelyn merge pe 14 ani. E o domnișoară care, între două perfuzii, nu uită nimic din ritualul sofisticat al frumuseții: pe noptieră, printre flori și medicamente, are parfumuri, oje, farduri, rimeluri. Printre atâția copii cu fețe de ceară, tunși zero, cu țestele acoperite de șepci sau baticuri, ea are plete până la șolduri, negre, și obrajii fardați în culorile vii. Înfățișarea ei face țăndări tabloul sumbru al pavilionului. E întinsă în pat, la perfuzie, urmărește la televizor o comedioară cu liceeni – probabil amuzanți, căci ea râde din când în când. Cu mâna liberă ține pe piept o carte de geografie. Se vede că s-a întrerupt din învățat ca să se uite la film. În fiecare trimestru stă câte șapte zile în spital: trei zile în perfuzii, non-stop, o zi de radiații, apoi iar trei zile de perfuzii. Vine cu televizorul de acasă, cu cărți, cu mâncare, cu trusa ei de cosmetică, de care nu se desparte niciodată. Colegii știu că vine la București ca să se pregătească în particular pentru admiterea la liceu. E premianta clasei.
            Fata spune că se simte la spital ca în tabără. Singurul lucru care nu e chiar ca în tabără, și asta o nemulțumește, este că întotdeauna mama ei se internează în spital cu ea, și doar nu mai e așa mică, are buletin! Zâmbește mereu, cu puțină cochetărie, de parcă într-adevăr ar fi într-un loc de agrement. Deodată, cu un râset ghiduș, se apucă de cap și, dintr-o mișcare, își trage părul și-l ascunde sub pătură. În loc de frumusețea de păr, rămâne cu capul curat ca un ou, numai cu câteva smocuri de păr pe după urechi, de speriat. "Știu ca am cancer, zice Evelyn, râzând de farsa făcută. De patru ani știu. Știam ca o să-mi cadă părul. M-am tuns atunci și mi-am făcut perucă din părul meu. Ăsta e părul meu din clasa a treia! Îl păcălim noi pe cancer!"

            Rămâne cum stabilește Dumnezeu

            Părintele Anatolie Scurtu, parohul capelei ortodoxe din spital, nu știe cum se pune problema morții în mintea unor copii, dar îi vede că se luptă cu boala lor ca niște eroi. Când nu mai există nicio explicație rațională pentru ce se întâmplă cu copiii lor, mamele pun în seama lui Dumnezeu deznodământul poveștilor înfiorătoare din spital, trecute din gura in gura, spuse la ureche.
            Eric, din Brașov, împlinise 18 ani în spital. S-a externat dimineața cu un diagnostic optimist; ce-o fi fost în sufletul lui, nimeni nu știe:  seara s-a aruncat într-o prăpastie cu mașină cu tot.
            Dimpotrivă, Cristina, dintr-un sat dobrogean, n-a cedat. A ieșit din spital doar ca să moară acasă, dar s-a întâmplat ceva ce nici doctorii nu știu să spună ce e și fata a supraviețuit, s-a făcut bine. Chiar cu un picior tăiat, s-a târât zilnic în cârje până la școală, cinci kilometri, și a terminat clasa a opta. A vrut ea. Acum e la liceu.
            Tratament au avut la fel: și Eric și Cristina, la aceeași boală. Dumnezeu a hotarât, pentru fiecare, dupa regulile Lui. Peste capul tuturor savanților oncologi.
            La unul dintre testele psihologice, 12 copii au fost întrebați: "Ce vrei tu să te faci când vei fi mare?" Patru au răspuns: "Dar eu voi ajunge mare vreodată?" Tuspatru au precizat, dupa aceea, că, dacă ar trăi destul, s-ar face preoți. Al cincilea se visa ofițer. A murit acasă, vegheat de fratele mai mare, soldat în permisie.

Prof. univ. dr. Sebastian Nicolau

             "Puscariașii primesc mai mult decât copiii cu cancer"

            Profesorul doctor Sebastian Nicolau, șeful Secției de Oncopediatrie, se lasă cu greu smuls din debaraua care îi ține loc de birou. Sprâncenele groase de-un deget se încruntă. Și profesorul le zice.
            La Oncopediatrie, secție cu 50 de paturi, sun 2.000 de internări pe an. Mai există o secție similară doar în Cluj-Napoca. Asta ne plasează pe ultimul loc în Europa în privința capacității de tratare a cancerului. Statul alocă, pe zi, spune profesorul Nicolau, la fel pentru un copil cu bătături, cât și pentru unul bolnav de cancer. Mai puțin decât pentru un deținut închis pentru viol.
            Portdrapelul oncologiei românești nu are o secție proprie de chirurgie. Medicii trebuie să dea telefoane pe la prieteni de la alte spitale. Mereu ramân datori pentru câte un picior, câte o mână! Computer-tomograful nu funcționează, iar un aparat de rezonanță magnetică nucleară (RMN) nici nu există. Se fac programări la RMN-ul de la alte spitale, dar, când e vorba despre cancer, câteva zile contează și se întâmplă să moară un copil până afla doctorii exact ce boala are și ce au ei de făcut.
            "La secție avem 20 de miliarde de lei pe lună pentru medicamente. Vi se pare mult? E măruntiș, e bătaie de joc" – spune profesorul Nicolau adunându-și crunt sprâncenele groase pe mijlocul frunții.

Un comentariu:

Cris spunea...

asteptand sa iasa mama din operatie am cunoscut o tanara doctorita care se ocupa de acesti copii. mi-a fost frica sa intreb de acei copii. of doamne...