duminică, 25 noiembrie 2012

CK, BSB, Zara si altele

Tocmai am terminat de facut selectia pentru Talciocul din 1 decembrie, pentru Matei. 
Pot sa va zic doar ca merita sa veniti. Firmele din titlu sunt doar cateva dintre surprize. Va mai dau un indiciu. Armani.
Din ce stiu, Bogdana are si ea o gramada de surprize.
Talciocul are loc sambata, pe 1 decembrie, de la ora 10. In Dorobanti, in apropiere de Perla, pe strada Naum Ramniceanu numarul 5. Iar informatiile updatate le gasiti aici

Sanctus, Cheia si intalnirea cu un scriitor

Am terminat in sfarsit Cheia, a doua parte a trilogiei care incepe cu Sanctus. Acum, ce sa zic, mie Sanctus mi-a placut mai mult. Cheia are momente trase de par- de exemplu Liv, eroina principala, care trece prin niste stari anuntate, dar prea putin aprofundate, de unde par ciudate, de exemplu boala numita Lamentatie, despre care aflam destule, dar prea putine- dar astea sunt doar parerile mele. Cine stie, poate ca de fapt sunt in regula. Oricum, astept cu nerabdare  finalul trilogiei, draftul inteleg ca e deja scris.
Acum, despre intalnirea cu Simon Toyne, pentru care vreau sa ii multumesc Loredanei Modoran de la All, unde am fost in calitate de blogger. Ceea ce ma distreaza, pentru ca e ciudat sa te duci la un fel de conferinta de presa fara ca momentul sa fie chiar o conferinta de presa. Asa ca m-am dus recunosc, superficial. Nu mi-am luat notite, nu mi-am pregatit intrebari, m-am dus ca si cum ar fi fost o intalnire informala si de fapt nu imi propusesem sa scriu nimic. Stiu ca bloggerii nu fac asta, ca in general scriu despre evenimentele la care merg, dar eu scriu obligat fortat despre toate evenimentele la care merg, asa ca pur si simplu am mers in ideea unei intalniri personale.
Totusi, am fost impresionata. Pentru ca Simon Toyne e un om care vinde milioane de exemplare din cartile sale si cu toate astea a stat mai bine de 2 ore la discutii cu bloggerii din Romania. Pentru ca nu a incercat sa se vanda drept altceva decat un om normal, pentru ca nu s-a laudat deloc. Pentru ca nu stiu cum sa explic, nu a parut marketing. Sau nu s-a simtit marketingul din spate. A povestit relaxat cum scrie dupa plan, 1.000 de cuvinte pe zi, pentru ca un astfel de program il ajuta sa respecte termenele limita pe care le impun editurile. A povestit de ce a ales Turcia ca loc al actiunii. A povestit despre cei trei copii ai sai si despre cum cea mai mica, de doar cateva luni, i-a dat peste cap programul.

Un interviu despre cartile preferate ale lui Toyne- Tacerea mieilor, de exemplu - despre cum a ajuns scriitor si despre munca sa, aici

marți, 20 noiembrie 2012

Mai facem o colectare

Totul a pornit de la un mail, prin care parintele Catalin ne-a cerut ajutorul. PArintele Catalin e finul unui alt parinte cu har, Valentin, cel care  a ajutat nenumarate mame ramase pe drumuri cu copiii lor. Gasiti mai multe detalii aici

Parintele Valentin este acum in parohia Slobozia, iar in locul sau a ramas parintele Catalin. Cel care incearca din toate fortele sa ii ajute pe oamenii din comunitate. Sotia parintelui face acum scoala de asistente medicale, tot ca sa poata face ceva pentru localnici.
Ajutor social nu prea s-a pomenit la Gogosari. Locuri de munca nici atit. Singura sansa a oamenilor e sa mearga la Giurgiu, la 25 de kilometri distranta, dar salariile pe care le pot primi nu acopera nici macar transportul pana acolo si ceva de mancare pe zi. Parintele ne-a spus ca familiile cu cea mai mare nevoie de ajutor sunt :
1. Familia Susanu- e vorba despre un tata ramas cu cei 2 copii ai lui, Andrei, de 3 ani si Teodor, de 8 ani. Casa le-a ars cu putin timp in urma, iar mama a preferat sa plece cu fata cea mare. Tatal si cei 2 copii locuiesc acum intr-una dintre casele asociatiei Pro vita, dar au ramas fara nimic. Tatal lucreaza cu ziua, asa ca cei 2 copii sunt mai mult singuri prin casa. El le lasa mancare, le face focul si pleaca.
Copiii au nevoie de orice imbracaminte si incaltaminte (Andrei poarta 24-25, iar Teodor 31-32). TEodor merge si la scoala, asa ca are nevoie si de rechizite. Caiete, carti, ghiozdan, pixuri.
 In fotografie vedeti ce a ramas din casa familiei, dupa incendiu.




2. Familia Stanescu- Tatal este paralizat, mama a murit, fiica, Alexandra, are 14 ani. Merge la scoala, e o eleva foarte buna, dar parintele Catalin spune ca de la moartea mamei nu se regaseste...L-am intrebat exact ce vrea sa spuna, zice ca e foarte apatica, e foarte murdar in casa, nu mai vorbeste cu nimeni..Parintele incearca sa gaseasca un psiholog sau un psihiatru care sa o consilieze macar o perioada. Fata poarta 37-38 la incaltaminte, are nevoie de imbracaminte, pantofi, rechizite si alimente.
3. Familia Butnariu, familie cu 4 copii. Mama inteleg ca e usor inapoiata, tatal munceste cu ziua pe unde apuca. Petrisor, baiatul cel mare, de 11 ani, e cel care are grija de fratii sai mai mici.
Copiii sunt  cum spuneam Petrisor, care poarta 33-34 la incaltaminte, Flori, 7 ani, 30 la pantofi, Ionut 3 ani, Danut, 4 ani, 26-27 la pantofi. Au nevoie de incaltaminte, imbracaminte, rechizite pentru cei 2 mai mari, alimente
4. Familia Amuza, 2 copii. Baietelul cel mare il ajuta foarte mult pe parinte la biserica, o familie foarte curata, din pacate cu aceeasi vesnica problema, parintii nu gasesc serviciu. Mihaela, fetita de 4 ani, poarta 26-27 la pantofi, baiatul de 14 ani, Alexandru, poarta 36. Familia aceasta ar avea nevoie si de un frigider.
5. Familia Mierlea, 4 copii. Stefania Izabela, 3 ani, marime 23-24,  Georgiana TEodora, 4 ani, 25-26 marime, Ionut, 8 ani, 30-31 marime, Andreea, 12 ani, 35-36 marime. Aceleasi nevoi.
6. Familia Pleava, tatal este vaduv si creste singur fiul, pe Petrisor, care are 14 ani.






Pe langa lucrurile pe care probabil le vom strange, e nevoie stringenta de medicamente pentru copii: Nurofen, Panadol, Eurespal sau alte siropuri de ruse, Augmentin, Sinupret, Vibrocil, apa de mare, Metoclopramid sirop, DEbridat, Sanizyme, Gaviscon.
E nevoie de rechizite pentru copii, creioane de colorat, caiete, carioci, carti, acuarele, pensule.Si de produse de igiena si curatenie. PAsta de dinti, periute, detergenti manuali, sapunuri.

Numarul la care il puteti suna pe parintele Catalin este 0740035463

Black Friday, black month

Stiti cu siguranta de conceptul de Black Friday, aparut destul de recent, in care magazinele fac reduceri substantiale. Bodybebe vine cu o extindere a conceptului, pe intreaga luna. In fiecare zi timp de o luna, unul dintre produse se vinde cu 70% reducere. eu va recomand sa vedeti ce si cum, pentru ca pe noi, in conditiile obsesiei Smarandei pentru rochii si fuste, rochiile din colectiile noi ne-au salvat toata toamna. Le gasiti aici

Black Friday e vinerea asta si la libraria Elefant. 
In general insa, la noi e vorba despre magazinele de electrocasnice si electronice. Gasiti aici o lista completa.

vineri, 16 noiembrie 2012

Ce mai cititi

Eu am un teanc mare pe noptiera, dar pentru ca am primit Cheia, m-am apucat de ea. As vrea sa o termin pana saptamana viitoare, cand va fi lansarea la Gaudeamus. 
Sanctus a fost una dintre cartile mele preferate din ultima perioada. Thriller, conspiratie, istorie....De o viata sunt fascinata de genul asta. De la Regii Blestemati- chiar, ce m-as apuca din nou de ei- la Surorile Boleyn, la Codul lui Da Vinci. 
Cheia o astept de ceva vreme. Cheia este o femeie in mainile careia se afla soarta omenirii.


Despre Simon Toyne: 

A studiat literatură engleză şi teatru la Goldsmiths College din Londra, iar timp de douăzeci de ani a lucrat în televiziune, ca scenarist, regizor şi producător. A produs documentarul „100 Greatest Films“, difuzat pe Channel 4, şi i-a intervievat, printre alţii, pe Omar Sharif, Michael Caine, Peter Fonda şi Steven Spielberg. Programele de televiziune la care a lucrat au primit numeroase premii – de la BAFTA, la „Best Makeover Show“, acordat de Good Homes.

Cheia va fi lansata in prezenta autorului, saptamana viitoare, la Gaudeamus, cum spuneam si mai sus.


Voi, voi ce mai citit?

Help by taking action

As fi vrut sa va povestesc zilele astea despre oamenii exceptionali pe care i-am intalnit in ultima vreme, dar nu stiu cum se face ca de fiecare data ma impiedic de ceilalti. Stiti deja despre actiunea de Mos Nicolae. Pe scurt, cea cu serbare pentru copiii bolnavi care sunt internati la Fundeni. Vreo 150 de copii. Gasiti mai multe despre unii dintre ei pe acest blog
Puteti citi acolo de exemplu, despre Andreea, cea care se bucura cand vine ora mesei in spital, caci nu are cine sa ii cumpere nici macar o banana.  Despre Manu si fratii sai din Giurgiu, o familie cu 5 copii care traieste din nimic. Mama sta cu Manu in spital, tatal cu ceilalti copii acasa. Despre fel si fel de copii.
Cum stiti, Nicoleta a propus ca in fiecare punga sa fie 2 ciocolate, 1 croissant, 1 punga bomboane , carti, jucarii, totul in functie de sumele care se strang. Dulciuri, da, cu zahar. Care zahar e extrem de controversat. Sunt teorii care spun ca zaharul hraneste celula canceroasa si ca nu e indicat celor bolnavi. Detalii, aici.
Zahărul, în cantităţile în care este consumat astăzi în ţările industrializate, este toxina ce stă la baza multor afecţiuni, de la probleme cardiace la cancer, ce ucid un număr foarte mare de oameni. Aceasta este concluzia la care a ajuns în urma a numeroase studii efectuate în ultimii ani dr. Robert Lustig, specialist în endocrinologie şi obezitate infantilă. Lustig este profesor la Şcoala de Medicină a Universităţii din California, una dintre cele mai prestigioase şcoli de medicină din SUA.

Sunt alte teorii care zic ca dimpotriva, e un mit. Detalii aici.
 Zaharul nu conduce la evolutia rapida a cancerului. Toate celulele, inclusiv celulele cancerigene, depind de nivelul de zahar din sange (glucoza) deoarece acesta le furnizeaza energia necesara dezvoltarii. Deci, indiferent de consumul de zahar boala nici nu va fi stopata, si nici nu isi va grabi evolutia.

Teorii si argumente exista, asadar, si pro si contra. Medicii au cerut doar sa nu aducem produse cu cacao si ciocolata neagra. De la lista repsectiva insa, a inceput un nou episod din razboiul interminabil din online. Adica - vezi in comentariile de la postarile anterioare- ca mai bine sa nu ducem astfel de produse. Ca mai bine nimic decat asa ceva. Asa ca simt nevoia sa dau niste explicatii
1. Produsele bio sunt mult mai scumpe decat cele normale, campania se bazeaza pe contributii personale si voluntare. Oricum, nici cele bio nu garanteaza absenta zaharului. De aici pana la a spune ca mai bine nimic decat produse cu zahar, e cale lunga. De aici pana la a spune ca o discutie intr-un grup de 500 de persoane e una privata, e cale la fel de lunga. E cel mai simplu sa iti dai cu parerea si sa critici pe un perete de Facebook si sa spui ca asa te implici. Fiecare face ce vrea, nimeni nu e obligat sa participe, cine vrea poate sa cumpere nuci, cine vrea mere, dar sa calci in picioare o idee si sa spui ca tigarile si tuica sunt echivalentele unei ciocolati, deja intram intr-o logica ce spune multe. Sa ceri agresiv informatii, sa pui intrebari insistente la care ce sa fac, n-am apucat sa raspund pentru ca deh, uneori mai muncesc, uneori fac altceva, uneori nu am timp, o, da, asta inseamna sprijin adevarat.
2. Da, copilului meu nu i-am dat pana acum ciocolata, nu e pe lista noastra de cumparaturi, dar vorbim aici despre copii care se bucura de ciocolata respectiva asa cum ai nostri se bucura de o excursie la disney. si pana la urma asta e scopul actiunii. Ca ei sa se bucure. Acei copii despre care vorbeam mai sus. Acei copii ai caror parinti nu au bani de lemne. Acei copii care si-au petrecut viata in spital.
3. Da, e o initiativa privata, nu avem un cont oficial, ne intalnim cu oamenii unde pot si cand pot, adunam prin masini si prin casele proprii, stim ca nu e cea mai buna metoda, alta nu avem.
In final, ca sa nu uitam de ce ne-am adunat aici, mutlumesc mult tuturor pentru implicare. totul s-a miscat fantastic de data asta. Informatii actualizate despre eveniment, aici

miercuri, 14 noiembrie 2012

Ingerii chilugi de la Oncologie

Un reportaj scris de Viorel Ilisoi in 2006. Din pacate, de atunci incoace nimic nu s-a schimbat in bine.  Ma folosesc de acest excelent text ca sa va amintesc de actiunea pentru Mos Nicolae. 



 Mii de copii din România suferă de cancer. Cei mai mulți nici nu știu ce au. Nici nu li se spune. Trăiesc mai mult prin spitale. Acolo cresc, acolo învață. Uneori, acolo mor.

             Pavilionul copiilor bolnavi de cancer din Institutul Oncologic "Al. Trestioreanu" din București e greu de găsit în fortăreața din Fundeni. Bolnavii inșiruiți la ghiseul de informatii, fiecare cu felul lui de cancer, se miră: adică și copiii au cancer?
            În saloanele cu zăbrele la ferestre, ("S-a aruncat cineva odată", spune asistenta), numai flori, multe flori pe noptiere.  Femei tinere, în capoate pestrițe, cu basmale albe pe cap. Stau cu ochii pironiți pe tuburile de plastic din care picură viață în venele copiilor lor. Nu s-au otrăvit cu țigări și poșirci, nici n-au avut timp de excese și totuși sunt acolo. Nu se știe exact de ce. Poate e ceva de la otrăvurile vieții moderne, din apă, din mâncare, de la Cernobîl, dar nu există dovezi clare. Au apărut mai multe cancere în statistici pentru că s-au dezvoltat mijloace de depistare mai eficiente, spun oncologii.
             

           Pestisorul de aur

           Liniștea etajului e tocată de ticăitul unui ceas, masurând un timp anume: tic-tac. Un copil fără păr pe cap, poate fetiță, poate băiat, apare pentru o clipă, fantomatic, în cadrul ușii. Altul, cu capul bandajat, bate holul de la un capăt la altul ca un somnambul.       Atmosfera de veghe liturgică din pavilion se schimbă cu totul la parter, în clubul de zi al copiilor. Băieții par să dețină supremația în club. Au ocupat calculatoarele și izbesc bărbătește în taste, împușcă niște bestii pătrățoase, bușesc mașini de curse ori își dau pasiențe pentru cine știe ce dorințe. Fetițele cos pe etamină, răsfoiesc cărți cu desene hazlii, îmbracă păpuși
          
Rodica e o fetiță de opt ani, din Teleorman, negricioasă, tunsă zero pe jumătate de cap și are un cerculeț făcut cu carioca pe piele. E punctul unde este iradiată. Nu știe că are cancer. Știe că are "buba". Fetița desenează cu acuarele pești albi într-o baltă sinilie. Numai un peștișor îl face cu galben. "E peștișorul de aur, zice ea, care îmi face trei dorințe".

            Mamele nu plâng niciodată

            Îngerii chilugi cu cerculețe pe cap nu știu, asemeni Rodicăi, că "buba" lor are un nume cutremurător, care provoacă psihoze numai când îl rostești. În fiecare an mor șapte-opt copii în spital. Atunci, ușile saloanelor se închid, trupul e scos din pavilion în secret, noaptea, iar cei rămași află a doua zi, cu bucurie, dar și cu un pic de regret, că prietenul lor cu care s-au jucat luni de zile s-a făcut bine și s-a întors acasă. Pe Vicențiu, un copil de 13 ani, povestește psihologul Adriana Teodoru, l-au și văzut plecând pe picioarele lui acasă, la brațul mamei, l-au pupat de rămas-bun. A murit in lift.
            Mamele internate cu copiii lor sunt învățate, la cursuri speciale ținute de psihologii Adriana Teodoru și Angelica Bălan, cum să se poarte cu copiii, cum să le vorbeasca, mai ales ce să le spună și ce să nu le spună despre boala lor. "Prima regulă e asta: mamele nu plâng niciodată", spune, oftând, Angelica Bălan. "Nu de față cu copiii. Când moare unul, mamele se adună aici și îl plâng, numai ele între ele, în taină".

            "Există oameni înaripați de speranță"

            Alex, din Brăila, nu intră în acest joc de iluzii prefabricate. E în ultimul an de liceu. Olimpic la română, engleză, matematică, fizică, biologie, deși a stat mai mult prin spitale. A cerut să i se dea cărți despre cancer și le-a citit din scoarță în scoarță, scrâșnind din măsele, în nopțile fără număr ale spitalelor lui. Ziua citea cărți de aventuri, bune de împrumutat și celor mai mici. Alex știe despre boala lui destul ca să-i surprindă și pe medici. Lecția cea mai dură, pe viu, nu literatură medicală, a primit-o când a trebuit să i se amputeze piciorul drept de sub genunchi; era mâncat de cancer, se rupea ca iasca, trosnind, la cea mai delicată atingere. A zis: "Bine, tăiați-l!" Lui nu-i poate ascunde nimeni nimic. Medicii i-au spus că se va vindeca și asta îl umple de speranță. Spune despre sine că e un optimist și un luptător: nu pune genunchiul în pământ nici așa, cu piciorul tăiat! Mottoul lui e un vers dintr-un poet pe care îl iubește mult, Artur Lundkvist:"Există oameni înaripați de speranță".

            Ultima dorință

            Mihai scria, la 14 ani, versuri. Nu prea avea talent, dar psihologii încurajează pe oricine își mai deschide o astfel de fereastră în viața de spital. Psihologul Adriana Teodoru își aminteșe că Mihai a spus că de ziua lui își dorește să stea la calculator, cu o fată pe genunchi, cu o farfurie de clătite și cu o sticlă de suc în față. Și a avut parte de fericirea asta! Câteva fete de la Liceul "C.A. Rosetti" i-au făcut clătite, i-au adus suc, iar una i-a stat în brațe și a citit de pe monitor poezii de-ale lui. Nu mult după acea zi memorabilă, în care nu și-ar mai fi putut dori nimic, poetul a dispărut dintre copii. Atunci i-a fost împlinită și ultima dorință: să aibă un costum de stofă nou-nouț. L-a avut. Pentru că Mihai era orfan, i l-au cumpărat, mână de la mână, de la director la infirmieră, toți cei care l-au cunoscut în spital. A fost costumul lui de înmormântare.
            "Fiul meu are 13 ani, povestește în șoaptă doamna Cristina, ingineră din Constanța, mama lui Andrei. E cel de colo, cu două cerculețe pe frunte. La început a fost tratat de sinuzită, dar el a înțeles repede ce are. N-a vrut să audă nimic despre cancer. Nu de la mine. Vorbim despre orice, dar nu despre asta. Nu vrea. Are însă are acasă un frate geamăn, Doru, care a citit tratate de oncologie. De la el știe acum, chiar mia mult decât mine, ce e acela oligoastroctom, ce simptome și ce tratament are, ce șanse de vindecare... că ei, gemenii, comunică altfel".

            "Îl păcălim noi pe cancer!"

            Evelyn merge pe 14 ani. E o domnișoară care, între două perfuzii, nu uită nimic din ritualul sofisticat al frumuseții: pe noptieră, printre flori și medicamente, are parfumuri, oje, farduri, rimeluri. Printre atâția copii cu fețe de ceară, tunși zero, cu țestele acoperite de șepci sau baticuri, ea are plete până la șolduri, negre, și obrajii fardați în culorile vii. Înfățișarea ei face țăndări tabloul sumbru al pavilionului. E întinsă în pat, la perfuzie, urmărește la televizor o comedioară cu liceeni – probabil amuzanți, căci ea râde din când în când. Cu mâna liberă ține pe piept o carte de geografie. Se vede că s-a întrerupt din învățat ca să se uite la film. În fiecare trimestru stă câte șapte zile în spital: trei zile în perfuzii, non-stop, o zi de radiații, apoi iar trei zile de perfuzii. Vine cu televizorul de acasă, cu cărți, cu mâncare, cu trusa ei de cosmetică, de care nu se desparte niciodată. Colegii știu că vine la București ca să se pregătească în particular pentru admiterea la liceu. E premianta clasei.
            Fata spune că se simte la spital ca în tabără. Singurul lucru care nu e chiar ca în tabără, și asta o nemulțumește, este că întotdeauna mama ei se internează în spital cu ea, și doar nu mai e așa mică, are buletin! Zâmbește mereu, cu puțină cochetărie, de parcă într-adevăr ar fi într-un loc de agrement. Deodată, cu un râset ghiduș, se apucă de cap și, dintr-o mișcare, își trage părul și-l ascunde sub pătură. În loc de frumusețea de păr, rămâne cu capul curat ca un ou, numai cu câteva smocuri de păr pe după urechi, de speriat. "Știu ca am cancer, zice Evelyn, râzând de farsa făcută. De patru ani știu. Știam ca o să-mi cadă părul. M-am tuns atunci și mi-am făcut perucă din părul meu. Ăsta e părul meu din clasa a treia! Îl păcălim noi pe cancer!"

            Rămâne cum stabilește Dumnezeu

            Părintele Anatolie Scurtu, parohul capelei ortodoxe din spital, nu știe cum se pune problema morții în mintea unor copii, dar îi vede că se luptă cu boala lor ca niște eroi. Când nu mai există nicio explicație rațională pentru ce se întâmplă cu copiii lor, mamele pun în seama lui Dumnezeu deznodământul poveștilor înfiorătoare din spital, trecute din gura in gura, spuse la ureche.
            Eric, din Brașov, împlinise 18 ani în spital. S-a externat dimineața cu un diagnostic optimist; ce-o fi fost în sufletul lui, nimeni nu știe:  seara s-a aruncat într-o prăpastie cu mașină cu tot.
            Dimpotrivă, Cristina, dintr-un sat dobrogean, n-a cedat. A ieșit din spital doar ca să moară acasă, dar s-a întâmplat ceva ce nici doctorii nu știu să spună ce e și fata a supraviețuit, s-a făcut bine. Chiar cu un picior tăiat, s-a târât zilnic în cârje până la școală, cinci kilometri, și a terminat clasa a opta. A vrut ea. Acum e la liceu.
            Tratament au avut la fel: și Eric și Cristina, la aceeași boală. Dumnezeu a hotarât, pentru fiecare, dupa regulile Lui. Peste capul tuturor savanților oncologi.
            La unul dintre testele psihologice, 12 copii au fost întrebați: "Ce vrei tu să te faci când vei fi mare?" Patru au răspuns: "Dar eu voi ajunge mare vreodată?" Tuspatru au precizat, dupa aceea, că, dacă ar trăi destul, s-ar face preoți. Al cincilea se visa ofițer. A murit acasă, vegheat de fratele mai mare, soldat în permisie.

Prof. univ. dr. Sebastian Nicolau

             "Puscariașii primesc mai mult decât copiii cu cancer"

            Profesorul doctor Sebastian Nicolau, șeful Secției de Oncopediatrie, se lasă cu greu smuls din debaraua care îi ține loc de birou. Sprâncenele groase de-un deget se încruntă. Și profesorul le zice.
            La Oncopediatrie, secție cu 50 de paturi, sun 2.000 de internări pe an. Mai există o secție similară doar în Cluj-Napoca. Asta ne plasează pe ultimul loc în Europa în privința capacității de tratare a cancerului. Statul alocă, pe zi, spune profesorul Nicolau, la fel pentru un copil cu bătături, cât și pentru unul bolnav de cancer. Mai puțin decât pentru un deținut închis pentru viol.
            Portdrapelul oncologiei românești nu are o secție proprie de chirurgie. Medicii trebuie să dea telefoane pe la prieteni de la alte spitale. Mereu ramân datori pentru câte un picior, câte o mână! Computer-tomograful nu funcționează, iar un aparat de rezonanță magnetică nucleară (RMN) nici nu există. Se fac programări la RMN-ul de la alte spitale, dar, când e vorba despre cancer, câteva zile contează și se întâmplă să moară un copil până afla doctorii exact ce boala are și ce au ei de făcut.
            "La secție avem 20 de miliarde de lei pe lună pentru medicamente. Vi se pare mult? E măruntiș, e bătaie de joc" – spune profesorul Nicolau adunându-și crunt sprâncenele groase pe mijlocul frunții.

marți, 13 noiembrie 2012

Ne organizam pentru niste fapte bune?

In urma cu doua saptamani am fost sa il vad pe Rares.  Rares e un baietel de 9 ani, care si+a petrecut cam toata viata prin spitale.  Principala boala e ciroza. Da, ciroza la un copil de nouă ani. Zilele acestea ar trebui in sfarsit sa i se faca transplantul de ficat de care are nevoie, donator fiind mama lui, singura persoana care ii este alaturi. Tatal a disparut demult, bunicii sunt batrani si departe. Rares e un baietel foarte destept, foarte vioi, doar ca bolile pe care le are, multe la numar, il tin la pat. Daca va puteti imagina, i se rupe piciorul in somn, din cauza unei osteopenii severe.
Rares nu e singurul copilas internat de ani la Fundeni. Acum sunt internati cam 170, dar cifra variaza. Si pentru ca vin sarbatorile, colega mea Nicoleta s-a gandit la o serbare de Mos Nicolae pentru ei. Gasiti pe blogul ei cum au fost celelalte evenimente organizate acolo. Sunt momente unice pentru acesti copii pe care de obicei nu ii viziteaza decat doctorii.
Pe scurt, Nico propune sa facem 150 de pachete, care sa contina produsele din lista de mai jos. Costul unui pachet ar fi cam de 40 ron, suma totala cam 6.000 ron. O suma mare,  stim, dar eu cred ca se poate. Chiar nu e mult, daca va ganditi cat inseamna pentru copii.


Cum puteti ajuta: evident, cu bani, astept mesaje private ca sa stabilim cum facem
- cu idei de sponsori, supermarketuri, firme care ar putea dona bani sau produse.
- cu raspandirea informatiei
si, la fel de important, puteti merge acolo, pe 8 decembrie. Vor fi acolo si cei de la Zurli, care vor oferi un spectacol pentru copii.

LISTA PRODUSE:

"150 DE PACHETE EGALE ÎN CARE PUTEM PUNE ORIENTATIV URMĂTOARELE PRODUSE (lista poate fi completată și cu alte produse, dar pe cât posibil trebuie evităm ciocolata neagră și produsele care conțin cacao, pentru că nu sunt recomandate de medici)

- cozonac de tip panetone (150 buc)

- biscuiți (300 buc)

- ciocolată albă Heidi (150 buc)

- ciocolată albă Milka (150 buc)

- ou kinder (150 buc)

- bomboane sugus, la punguliță (150 buc)

- jeleuri (150 buc)

- dropsuri asortate la pungă (150 buc)

- acadele (2, 3 acadele pentru fiecare pachet)

- suc cu pai teddy (150 buc)

- napolitane cu cremă de vanilie sau fructe (150 buc)

- croissante cu crema de fructe sau vanilie (150 buc)

- fulgi de porumb, la pungă (150 buc)

- baton cereale (150 buc)

- carioci (150 buc)

- creioane colorate (150 buc)

- caiet de desen (150 buc)

- pungi plastic (150 buc)

- prăjitura casei (150 buc)

FRUCTE

- banane, portocale, mere (câte două fructe din fiecare, în fiecare pachet)

JUCĂRII, CĂRTI

La spital se primesc numai de jucării noi. Am putea duce de exemplu mașinuțe pentru băieți, o păpușică pentru fetite, zdrăngănele pentru bebeluși și ceva pentru adolescenți. Anul trecut am dus ceasuri. În loc de mașinute sau păpuși putem pune plușuri. Sunt binevenite și cărticele de colorat sau de povești. Dacă nu vom avea bănuți de jucării sau cărți ne vom limita doar la pachetele cu dulciuri.



DIVERSE



Pentru bebelușii din spital dar si pentru copiii mai mari: pampers (mărimea 3, 4, 5), șervețele umede, lapte praf fără lactoză (câteva cutii).



SUCURI NATURALE

30 cutii 2 l – ca să servim copilașii după spectacol



PRĂJITURI FĂCUTE ÎN CASĂ (fără ciocolată, de preferat ar fi fără creme)

Aici nu pot să fac o estimare. Câte puțin de la fiecare. Prăjiturile le vom pune pe platouri, de unde se vor servi copiii.



ALTE SUGESTII DE PRODUSE CARE POT FI CUMPĂRATE PENTRU PACHETE

- lapte uht, iaurtele cu fructe pentru copii, bomboane rafaelo, ciocolățele kinder bueno, turtă dulce, compoturi etc. "
Lista poate suferi modificari, in functie de ce vom reusi sa strangem.

Dacă este nevoie putem încheia, prin intermediul unei asociații și contracte de sponsorizare, procese verbale etc. Toți cei care doresc să participe la acțiune sunt așteptați cu mare drag, la spital.
IMPORTANT: Dacă doriți să contribuiți la această acțiune sau pentru alte detalii vă rog să-mi scrieți pe facebook sau pe mail: nicoletatintea@gmail.com sau mailulblogului@yahoo.com

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Cu intarziere, despre premiul Augustin Fratila



Kostas Venetis, romanul scris de Octavian Soviany, a fost, din punctul meu de vedere castigatorul.   O sa va povestesc foarte pe scurt si de ce. Pentru ca e un  roman spumos, e un roman alert. E un roman destul de greu de inghitit daca ai un stomac mai sensibil, dar este un roman care te poarta prin lumi, epoci si momente ce iti creioneaza o alta istorie decat cea clasica. Si face parte din categoria mea de carti de interes.
Va recomand sa cititi si Matei Brunul, de altfel romanul castigator al premiului.
Despre celelalte romane nu va spun nimic, nu simt nevoia sa imi fie luate din nou la analizat toate cuvintele de catre niste domni care isi permit sa isi dea cu parerea despre ceea ce spun eu, fara sa stie daca am citit in viata mea o singura carte, 100, 1000 sau 1 milion.
Din punctul meu de vedere, initativa celor de la Casa de Cultura  a fost una laudabila. Un premiu de 10.000 de euro pentru autorul unui roman e un premiu mare. Un premiu care sa nu fie doar al criticii, ci si al publicului, iarasi, a fost ok din punctul meu de vedere.
Dar nuuuuu, n-ati inteles nimic.  A fost o ocazie unica pentru mine sa vad  cata mizerie, cate frustrari si cat fals exista in lumea asa zis literara din Romania. Zic asa zis, pentru ca nu am stat sa vad cine sunt domnii care au atitea lucruri de spus. Am remarcat doar ca unul dintre ei a scris un roman intitulat @Mortii ma-tii@.
Am remarcat vehementa cu care s-au indignat acesti cunoscatori de literatura, cum ca vai, cartile se amesteca printre ojele mele, scutecele altei doamne si articolele altor domni, domnisoare sau doamne. S-au indignat caci nu avem studii, caci nu avem calitate, caci nu avem cum noi, niste oameni de pe strada, sa evaluam niste romane. Cum ca vai, cum sa isi dea cu parerea o persoana care se declara public neinteresata de literatura romana. Aici si o precizare, n-am spus niciodata ca nu sunt interesata de literatura romana, ci doar ca sunt dezamagita de ce am citit.
Nu cred ca vreunul dintre noi si-a propus sa citeasca din perspectiva unui critic literar. Eu, cel putin, am citit ca un cumparator de carte. Sa stai sa imi intorci fiecare cuvant asa cum iti convine, sa stai sa imi numeri virgulele sau absenta lor, sa stai sa te dezici de calitatea de blogger, cum inteleg ca a facut alt domn, care a acceptat sa faca parte din juriu, doar pentru ca esti asociat cu atita superficialitate, e cam mult. Care e miza domnilor? De ce sunteti asa suparati? Exista, prin lumea asta, premiul cititoarelor revistei Elle. Da, pentru romane. Exista topuri de vanzari pentru carti, care arata care roman e popular si care nu. Asta e lumea in care traim, va place sau nu. Va spun si din punct de vedere al omului care lucreaza in televiziune. Publicul e altul si participa la ceea ce faceti dvs si va cumpara sau nu opera. Sigur, aprecierea criticilor e extrem de importanta. La fel de importanta e insa si vocea publicului.
Acum, distractie, luati la comentat. Ce prostii oi mai fi spus, ce virgule mi-or fi scapat....

joi, 1 noiembrie 2012

Mărturia unei mame care a avut copilul in clasa invatatoarei Bereanda

"M----- a fost foarte afectata. Numai ca, asa cum stii, copiii nu spun nimic. A durat mult pana mi-am dat seama. Desi inca de la inceput nu mi-a placut invatatoarea, am trecut initial printr-o faza in care credeam ca M--- are o problema. Mai tii minte cand iti ziceam ca M---- nu scrie frumos, etc? Cazusem toti parintii in ...
capcana acestei invatatoare care ne demotiva nu numai copiii, dar si pe noi.
Au inceput sa apara semnale de la mai multi parinti. Copiii nostri refuzau sa povesteasca orice despre scoala, refuzau sa intrebe orice la scoala.... Cand am inceput sa avem informatii concrete (expresii, cuvinte, pedepse folosite in clasa) am inceput fiecare dintre noi sa ne intrebam copiii concret. Si sa ii monitorizam mai atent. Si unii povesteau altii nu. Unii povesteau despre alti copii, dar intotdeauna mentionam: dar mie nu mi-a zis, dar mie nu mi-a facut. Unul dintre lucrurile pe care il auzeam de la copii, din ce in ce mai des, era ca vor sa mearga la After School-ul unde e Doamna, sa faca lectiile cu ea. M----- plangea ca vrea acolo, sa faca lectiile cu ea. Ulterior am aflat ca Doamna nu a fost acceptata la AfterSchool-ul acela. Mai tarziu am deslusit misterul: ii teroriza in clasa cu mersul la AfterSchool cu ea: ''vezi, dac nu vii cu mine sa faci lectiile? Iar o sa iei Insuficient'';, ''i-ai spus mamei ca vrei sa vii sa faci lectiile cu mine? de ce nu i-ai spus?''..... Faptul ca nu reusea sa racoleze copii o scotea din minti si o facea sa ii trateze si mai rau.

Mai era un aspect care mie mi-a dat de gandit: invatatoarea ne trata si pe noi, parintii, asemanator. La fiecare intalnire de dupa ore, cand mergeam sa luam copiii, iesea si ea si de fata cu ei si impreuna cu toti parintii incepea tirul de umilinte: foarte prosti, toti sunt de insuficient, nu au caietele, nu si-au facut tema, sunt obraznici, ma sfideaza, eu nu stiu de fel de copii sunt astia, asa parinti, asa copii, imi pare rau sa va spun, dar educatia lor lasa de dorit, dvs nu stiti sa va ocupati de ei, daca nu stiti sa ii invatati, cine vreti sa ii invete?, etc etc etc...... Zile in sir auzeam asta despre copii.

Vinerea trecuta am hotarat ca intru la director. Stiam deja destule si, desi pana atunci crezusem (sperasem?) ca sunt si exagerari in povestea asta, acum aveam confirmata veridicitatea tuturor celor ce le auzisem. Aflasem ca toate informatiile au dovezi in spate si asta a fost un dus rece care m-a inspaimantat. Era destul pentru mine. Am fost 4 parinti in cabinetul Directorului. Stiam de la o mamica din clasa ca facuse deja cerere de transfer cu o zi in urma, deci, oarecum eram pe un teren pregatit.

I-am spus fiecare dintre noi, pe rand, Directorului, ce am observat la copiii nostri si ce parere avem despre invatatoare. Una dintre mamici, a unui baietel de 6 ani, era deja speriata de faptul ca fiul ei venea casa si ii spunea ca mai bine se sinucide decat sa mearga la scoala sau ca mai bine nu s-ar fi nascut. Cealalta mamica fusese cu copila la dr. Avea simptome de ulcer pe sistem nervos. Plangea zilnic cand trebuia adusa la scoala, iar la poarta scolii refuza sa mearga mai departe. Incepuse sa prezinte simptome si acasa: treserea din orice, avea cosmaruri, dureri nasoale de stomac.
I-am spus Directorului ca nu ne mai putem aduce copiii la scoala in aceste conditii. Am fost foarte surprinsa sa vad ca Directorul nu este strain de situatie. Remarci ca: '' si ce pot fac? nu pot sa fac nimic, pentru ca e Titulara si nu o poate da nimeni afara''; ''padure fara uscaturi nu se poate''; ''asa face la fiecare generatie, pana ramane cu 18 elevi''; ''si daca ramane cu 10 elevi, tot are dreptul sa tina orele''; ''eu pot sa incerc sa am o discutie du dumneaei, dar stiu ca nu se va rezolva nimic, pentru ca stiu ce vorbesc''; 'nu putem sa o pensionam inainte de termen, pentru ca nu ar accepta sa iasa cu o pensie mai mica'';, ''eu nu o pot da afara cf legii'', ''e o procedura unga si complicata prin care se dovedeste ca nu mai e apta sa predea''........ m-au lasat muta si mai ales mi-au confirmat ca traiesc un cosmar. Un cosmar in care niste adulti tolereaza alti adulti care traumatizeaza psihic copii de 6 si 7 ani.
Cand i-am sugerat voalat Directorului ca vrem sa rezolve intr-un fel, ca sa evitam un scandal public, a scos doua foi din sertar si ne-a invitat sa facem cerere de transfer la alta clasa, fara sa mentionam motivele. Ca le semneaza el si de luni se rezolva.
Vineri seara am fost sa luam lucrurile din dulapurile copiilor sa le muta in alta clasa. Am intrat din nou la Director, practic nu imi venea sa cred ca vineri plec de la ---- lluni intru la ------ (alta clasa)...gandindu-ma la formalitatile necesare unui transfer, Ca sa ma asigur, l-am intrebat: ''la ce clasa venim luni"''. Si mi-a spus: ''pai gata, la (alta clasa) I-am mutat: trei la ... Si unul la..

Am plecat dupa M------. Am vorbit cu ea in masina foarte mult. Avand deja atat de multe informatii exacte din clasa, am inceput sa o intreb. Si ea a inceput sa imi spuna Din ce in ce mai mult. Din ce in ce mai cu teama, dar tot. Cu amanunte. Pana mi-a recunoscut in lacrimi ca ei ii este foarte frica de "Doamna''. Si ca nu mi-a spus nimic pt ca in tot acest timp i-a fost foarte frica de ea. Si ca a fost foarte nedreptatita. Si ca toti copiii sunt nedreptatiti in clasa.
I-am povestit copilei ce inseamna scoala, ce inseamna frica, ce inseamna respectul..... I-am spus ca am aflat totul pentru ca mi-am dat seama ca ea nu e ok, ca e schimbata, ca nu e fericita, si pentru mine e important sa mearga de drag la Scoala. I-am spus ca nu o sa o mai las niciodata acolo si ca deja am vorbit sa o schimbam din clasa. S-a luminat la fata si m-a intrebat: ''si nu o sa o mai vad niciodata?''

In acea seara (vinerea trecuta) M------- a fost destul de dezechilibrata emotional. Era speriata, plangea din orice...non stop.... Am stat langa ea, i-am spus ca stiu prin ce a trecut, ca imi pare rau, ca inteleg cat de greu i-a fost.... si ca a fost foarte puternica si foarte curajoasa sa imi spuna acum totul. In fine, mult am vorbit cu ea...cat de important e sa ne spuna noua, ca noi o aparam, cat de important e sa stie ca totul se rezolva, ca nu e normal ce facea invatatoarea si ca ei, copiii sunt toti ok, ma rog....

Am ajutat-o apoi sa isi scoata din ea tot ce adunase...., a facut un desen care o reprezenta pe Dna cu mii de ochi..... L-a pus intr-un borcan si l-am dus afara, intr-o groapa, ''de unde niciodata sa nu se mai intoarca inapoi''.


Duminica seara a aparut pe Youtube montajul de 5 minute, inregistrare audio din clasa. A circulat pe email intre parinti.

Luni dimineata la scoala era deja coada la usa Directorului. Parintii erau revoltati. Au tinut sa ii arate Directotului filmul. Si de acolo.... a pornit harmalaia. Si publica si tot ce a urmat.

Luni am fost la ora 18 la o sedinta convocata de Directorul scolii. Toti parintii. Chiar cate doi de copil....
Ne-am expus punctele de vedere, am dezbatut, ne-am certat.... Am remarcat stupefiati ca suntem deja impartiti in doua tabere. Exista parinti care nu numai ca tolereaza acest tip de comportament din partea unei invatatoare la clasa a Ia, dar , mai mult decat atat, o sustin. Si ne considerau pe noi in neregula, de rea credinta, cu copii rasfatati, etc...
Evident ca Directorul a speculat aceasta divergenta de opinii si, ghici cu tine a tinut? Este inutil si trist sa iti mai povestesc cum a decurs sedinta si ne-a fost dat sa auzim din gura Directorului si a parintilor sustinatori: ''in 40 de ani nu exista nici o sesizare impotriva dnei'', ''dna e titulara'', ''nu o putem da afara'', ''nimeni nu s-a mai plans pana acum''..... ''montajul e un trucaj facut cu rea vointa'', ''cine poate dovedi ca vocea doamnei'', ''ce parinti sunt astia care isi transforma copiii in spioni?''; ''inregistrarea e ilegala oricum''. Inainte de a o chema pe Dna Bereanda in clasa, noi, parintii care isi mutasera deja copiii in alte clase, am fost invitati sa parasim sala.

Afara reporterii de la stiri asteptau la gardul scolii.


Acum suntem pe drumul cel bun. Dintr-o data M------ e vesela dimineata, mi-a zis ca doamna noua e ''foarte diferita'', scrie dintr-o data foarte frumos, stie exact ce teme are, stie caietele si cartile, are prieteni in clasa. Are inca momente in care intra in panica, i-a scazut un pic autonimia si e emotional (si) mai fragila.

Mai trist este ca: Veronica Bereanda este inca in contact cu copiii, la clasa, ca multi parinti nu vor sau se tem sa vorbeasca, unii parinti au insistat ca dna sa ramana, Directorul refuza orice dialog cu presa, Inspectoratul nu face nimic concret, timpul trece.....unii vor uita.....si intre timp niste copii inunati se transforma in adulti abuzati emotional..."