luni, 7 octombrie 2013

The dress

Pe strabunica mea o chema Marcela. Si Maria. O femeie inalta, slaba, cu niste ochi albastri patrunzatori, pentru care ii multumesc.  Care te faceau sa taci in secunda in care simteai ca ai gresit. Statea langa Cismigiu, intr-o garsoniera mica, dar cu o curte imensa, plina de hortensii albe si roz. Ea m-a invatat sa pictez. Era un talent si poate ca daca vremurile ar fi fost altele si n-ar fi avut 4 copii si un sot arestat si razboaie de dus, poate, spun, poate ar fi ajuns o mare pictorita. M-a invatat sa pictez apusuri de soare. Cele mai frumoase din lume. N-am vazut-o niciodata pictand oameni. Doar peisaje. Minunate. Avea acuarele din Anglia, minune mare pe vremea aceea, de la una dintre fetele ei, plecata acolo sa se faca artista. Ea m-a invatat Cismigiul si Gradina Botanica, iar parcurile astea doua au ramas parcurile mele de suflet si acum.
De la ea e dantela rochiei cu care am fost la nunta Sandrei. 

Manusile si rochia in sine le am de la bunica mea, fata ei.  Bunica mea e si acum, la 86 de ani, una dintre cele mai frumoase femei pe care le cunosc. Oricu femeile din familia noastra sunt femei puternice, a caror prezenta e inevitabil remarcata. Au trecut prin multe, si-au tinut casele, copiii si sotii- unul sau mai multi, dupa posibilitati- in vremuri extrem de dificile. Si au mers mai departe, cu stil. Bunica mergea cu noi in vacante, cand eram mici si mi-amintesc ca desi avea 50 si ceva de ani tot se intorceau barbatii dupa ea pe strada. Frivol, stiu, dar eu as vrea sa arat asa peste vreo 20 de ani.  Ea s-a prins ca m-am apucat de fumat la vreo 2 ore dupa ce am facut-o. Nu mi-a reprosat nici pana in ziua de azi, si ea fuma la vremea aceea. E orgolioasa si certareata si incapatanata, la fel cum a fost si mama ei, la fel cum a fost si mama mea, la fel cum sunt si eu. E motivul pentru care certurile noastre sunt inca ingrozitoare si e nevoie de interventii exterioare ca sa cedeze una sau alta. De fapt ea mi-a dat toata rochia saptamana trecuta cand ma lamentam ca n-am cu ce sa ma imbrac. Mi-a spus ca are ea. Stiam ca dulapurile ei sunt pline de comori, dar nu ma prea lasa sa ma bag printre matasuri, brocarturi, casmiruri, dantelarii olandeze, frantuzesti, piele si altele. M-a lasat acum, pentru ca stie ca rochiile ei merita sa mai iasa in lume si e pacat de ele sa le tina acolo. Rochia asta, maro inchis, simpla, croita cu migala acum vreo 50 de ani, e perfecta. Absolut perfecta. Fix cat trebuie de lunga, fix cat trebuie de larga, fix cat trebuie de decoltata.  (sa-mi aduceti aminte sa ii duc pozele cand ma duc la ea, ma pedepseste daca uit)
Cerceii sunt de la mama, tot mostenire de familie, dar pe cealalta filiera. Mama mea n-a avut ochi albastri, dar erau la fel de puternici ca ai celor doua doamne de mai sus. Zilele noastre de cumparaturi, doar de fete, sunt unele dintre cele mai frumoase amintiri din copilaria mea. A incercat tot timpul sa ma convinga, mai ales in adolescenta, ca poate ar fi cazul sa port si altceva in afara de blugi. Si sa ma invete sa fiu mandra de mostenirea mea. Sunt sigura ca ar fi fost mandra de mine. Sau, in fine, poate ca m-a vazut si e mandra de mine, de acolo de unde e acum.

Credit foto: Adi Popa, Fotokolor

9 comentarii:

Viss spunea...

Esti superba!

Viss spunea...

Cum spuneam, esti superba!

Unknown spunea...

AMAZING !

olandezulzburator spunea...

Și rochia? Nu ne-o arăți în toată splendoarea ei?

Maria Coman spunea...

olandezul zburator- ma chinui sa recuperez o poza intreaga :))

Ria spunea...

Mi se pare ca este unul dintre cele mai frumoase articole de pe blog, extrem de intim si de deschis spre a o cunoaste pe Maria - persoana :)

Laura Frunza spunea...

Arati minunat, Maria! Dar mai lasa telefonul, esti cu el in toate pozele : ))))

Anonim spunea...

Frumos! Foarte...
Să ne trăiţi şi să aveţi parte doar de fericire, pe cât de multă frumuseţe aduceţi!
Tu şi toate femeile din viaţa noastră, voi ne aduceţi soarele şi cântecul şi, chiar dacă ne terorizaţi, merită!
:)

Maria Coman spunea...

Laura- sunt secventa :))