sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Cand visele incep sa devina realitate

Povestea Raisei o stiam cam de cand am nascut, pe vremea cand citeam diverse forumuri de mame. PE scurt, din cauza unor oameni care in loc sa isi faca meseria faceau macelarie- oameni care lucreaza si acum in spitalele Romaniei- Raisa are paralizie cerebrala. Raisa nu poate sa mearga, Raisa nu poate sa vorbeasca, Raisa insa poate sa rada. Din fericire. Povestea ei o gasiti aici
Parintii Raisei si parintii lui Calin si alte zeci de mii de parinmti din Romania trebuie sa mearga sa gaseasca tratament pentru copiii lor in strainatate. Pleaca des in Ucraina, pleaca in Israel, in functie de cum reusesc sa stranga bani. Pentru ca aici, la noi, nu se fac terapiile de care copiii au nevoie.
Parintii Raisei si parintii lui Calin sunt niste oameni cum rar intalnesti. Aflasem de proiectul lor, acela de a construi o clinica pentru tratamentul celor cu paralizie cerebrala, cam acum un an pe vremea asta, daca nu ma insel. Citisem prezentarea, ma tot gandeam cum sa fac. 1 milion de euro e o suma uriasa. Fonduri europene pentru start=up in sanatate nu se dau. Marile firme care sponsorizeaza diverse proiecte nu s-ar fi bagat la suma asta, atit de mare. Plus ca in afara de o idee nu era practic nimic. Insa mi-a ramas in cap. Mi se parea greu sa trec mai departe, mai ales ca povestea Raisei m-a urmarit in toti primii ani ai Smarandei. Mi se parea si mi se pare inca ingrozitor faptul ca Smaranda e bine si Raisa nu doar pentru ca, de exemplu, ne despart cateva zeci de kilometri, distanta dintre Bucuresti si Slobozia.
Asa. De ziua mea am primit vreo 90 de cadouri. De la colegii mei, de la prietenii mei, de la oameni necunoscuti care citesc blogul si care au vrut sa participe la campania asta. Cu banii astia si cu ce mai stransesera fetele, erau vreo 10.000 de euro. Foarte mult fata de 0, foarte putin ca sa incepi totusi deja. Am incercat sa gasesc fonduri, Cati si Ramona, adica mama Raisei si mama lui Calin, au lucrat toata vara scriind si rescriind proiectul, l-au trimisi la toate deschiderile de finantari posibile. A fost respins pe motive care mai de care mai absurde. Ca asociatia are doar un an si 10 luni, nu 2. Ca trebuie si componenta de renovare, si n-are. Ca si ca si ca.
La un moment dat, tot prin vara, incepusem si o discutie cu Mihai Nesu, care, in ciuda atitor probeme de sanatate, isi gaseste timp sa se ocupe si de caritate. Mihai cred ca e primul care a luat proiectul asta in serios. Si care acum scurt timp a virat o suma de bani in conturile Asociatiei, suma cu care in sfarsit lucrurile pot sa inceapa. Inca nu imi vine sa cred ca e asa si ca in curand o sa fie ceva concret. Acum, Ramona cauta un spatiu in care sa inceapa, la Constanta. Deocamdata nu a gasit, asa ca daca auziti de ceva, orice ajutor e binevenit. Si o reducere. Si o sponsorizare. Si si.
Si daca incepe sa functioneze, sunt sigura ca la anul vom reusi sa obtinem mai multi bani.
Sunt 50.000 de copii cu paralizie cerebrala in Romania. Merita o sansa si noi putem sa ii ajutam. E simplu. Intrati pe site-ul Asociatiei si aflati cum. 

Un comentariu:

Cati spunea...

Draga mea Maria, iti multumesc din toata inima ca te gandesti la noi, la Raisa si la experientele medicale neplacute prin care am trecut. Pentru ca daca ar exista mai multi oameni care sa se gandeasca precum o faci tu sunt convinsa ca nicio familie nu ar repeta experienta noastra. Insa din pacate in Romania se nasc pe banda rulanta copii victime ale malpraxisului medical si care sufera datorita neglijentei.
Faptul ca ai gasit cu cale sa te implici in proiectul Asociatiei Copii Suflete Sperante si sa il faci sa ajunga din VIS, REALITATE a fost si este pentru noi acea raza de speranta de care avem nevoie mereu pentru a continua lupta cu dizabilitatea.
Multumim!