miercuri, 27 noiembrie 2013

Scrisoarea

Pentru ca are impresia ca stie sa scrie, initial a vrut sa ii scrie personal lui Mos Craciun.
(unde se spune ca isi doreste o anume papusa Delice- cred, caci n-am identificat-o inca. Dar ma ocup)

Apoi, plictisita  de atita scris personal, se hotaraste sa apeleze la ajutoare. 
- Si ce scriem?
- Pai scriem Mos Craciun
- Zi si tu macar un Draga Mos Craciun, sa il impresionezi macar un pic
 - Niciun draga
- Bine, niciun draga. Dar spune-i macar cum te cheama, sa stie unde sa vina cu cadourile. 
- Lasa ca scriu eu numele ( si scrie, Ana, fireste. Intre timp am aflat si de ce Ana. Pentru ca e scurt si se scrie usor, nu ca Smaranda)
- Hai sa scriem si Petrisor, ca or mai fi Ane prin Bucuresti si te-ncurci, te trezesti cu cadourile altora. Vrei sa ii mai zici ceva despre tine?
- Nu ii zic ca stie, oricum sunt spiridusii pe aici tot timpul. 
- Bine, hai sa scriem ce iti doresti
- Pai vreau 100 de autobuze de cadouri
- Asa sa scriu? Daca se sperie Mos Craciun? Ca nici n-are unde sa le parcheze, n-au loc in garaj
- O sa vina pe rand. Vreau asa (urmeaza scris dupa dictare, nimic din ce vrea nu mi-a mai aparut vreodata prin fata ochilor) fructibooks , Cati (pisica cica ar fi, una cu trasura), Bella (un calut galben_, plus Tofi (ponei si el) si Keni (tot un ponei, surioara lui Tofi)

(unde acolo sus scrie imiplacreniifoartemult)

Acum, daca cineva are idee cine e papusa Delice si a auzit vreodata de fructibooks, spuneti-mi si mie. Ca cine stie, din gramada asta om gasi macar doua trei. 

Update: am inceput sa identific poneii. Vai noua
Pisica si papusa sunt deocamdata nedeslusite

PS: Cand va faceti liste, cititi si scrisorile de aici. Sunt ale copiilor bolnavi de cancer, de la Fundeni. Multi dintre ei sunt si foarte saraci. 

duminică, 24 noiembrie 2013

Reality check. Un fel de ciorba


In primul rand, am promis mai multora cateva dintre cartile de la Premiu si am uitat. ASa ca daca le mai vreti, mai ziceti odata.
In alt doilea rand, Gaudeamus e din ce in ce mai aglomerat si mai insuportabil. Mai nimic nou anul asta, mi se pare ca au fost aparitii mai de criza ca in alti ani. LA copii, de exemplu, de unde plecam de obicei cu tone, n-am gasit nimic nimic nou. Bine, de obicei merg miercurea, acum am ajuns abia duminica. Plus locul, sonorizarea, in fine, de toate. Am gasit insa teatru radiofonic la editura Radioului Public, la preturi super ok. Asta daca aveti nostalgia discurilor de vinil.

In al treilea rand, V for Vintage. Spectaculos, mai nimic. Dar spre deosebire de alte targuri de gen aici e aerisit, e spatiu si nu se adun toate ciurucurile.

In al patrulea rand, revelatia zilei e ca duminica e 1 decembrie. Ceea ce e inspaimantator este ca pana la ora asta n-am nicio lista gata. Socul a venit azi dimineata, citind la Rox despre listele ei (caci suntem mai multe freak control pe-aici prin zona), cand mi-am dat seama ca:
1. n-am lista de Craciun (si nici idee clara despre ce si cum)
2. n-am lista de Mos Nicolae (wtf, anul trecut asta era deja si impachetata pe vremea asta)
3. am facut rezervare pentru petrecerea Smarandei, dar nu mai stiu pe ce data
4. tortul e intr-un mare pom, caci vrea toti poneii din Ponyville, ceea ce inseamna vreo 470.
5. rochie de serbare
6.  aripi de inger
7. pantofi de inger
8. rochie de petrecere
9. pantofi de petrecere
10. Rapunzel aiadelapetrecereamariei

joi, 21 noiembrie 2013

Cimitirul lui Teleșpan e o carte foarte mișto


E greu să îți intervievezi prietenii despre care știi foarte multe lucruri. Pot spune că nu mi se pare indicat, chiar. După cum se vede din titlu, mi-a plăcut foarte mult cartea lui Teleșpan și chiar voiam să scriu despre ea. Având în vedere aceste două aspecte, l-am pus să își ia singur un interviu. Așadar, interviu cu Teleșpan de Teleșpan. Rezultatul mai jos.

Teleșpan este un fost producător TV care în 2012 s-a mutat la Londra unde, din lipsă de ocupație, a scris Cimitirul. Lansarea oficială a cărții va avea loc pe 23 noiembrie 2013, ora 16, în cadrul Gaudeamus.


1. Ești onest în cartea asta?

Da, dar e onestitatea zilelor mele celor mai bune. Pentru că în perioada în care am scris cartea m-am simțit cel mai bine din toate zilele mele. Probabil, onestitatea după o zi de muncă în oricare televiziune din România ar fi fost mult mai neagră.

2. Cimitirul nu e  o carte. Ce e?

E suma calităților și defectelor mele. E un text pe care l-am scris timp de două luni pentru că n-am avut altă treabă. E un manuscris care a apărut pe piață îmbrăcat într-una dintre cele mai frumoase coperte pe care eu le-am văzut vreodată.

3. Cartea ta are 377 de pagini. Hai să ne imaginăm că ar fi avut 380. Ce ai mai fi scris în celelalte 3 pagini?

Despre exibiționism, poate. Despre Vincent Cassel și Adam Levine. Nu știu de ce i-am neglijat. De fapt, nu cred că ar fi fost OK ca această carte să aibă 3 pagini în plus. Ar fi fost OK să aibă vreo 20 de pagini în minus. N-o să spun niciodată care sunt alea pentru că nu vreau să atrag atenția asupra unor greșeli. Greșeli din punctul meu de vedere.

4. Sunt 4 personaje în carte care nu au nume: părinții, sora și câinele. De ce? 

Într-o primă fază aș răspunde că nu mi s-a părut că au nevoie de nume, pentru că rolul lor e destul de clar în carte. Într-o a doua fază aș răspunde că habar n-am de ce. În a treia fază… Poate din cauză că familia e treaba care îmi lipsește cel mai acut pe lumea asta. Adică am și părinți și soră. Dar nu suntem apropiați deloc. E posibil ca așa să mă fi răzbunat pe ei, lăsându-i anonimi. Am și câine. O cheamă Geta. Ei aș fi putut să îi spun numele.

5. Ce piesă ți-ai pune la înmormântare?

Barbra Streisand de la Duck Sauce. De ce? Îmi plac nucile în perete.

6. De ce ai simțit nevoia de a scrie scenele de sex atât de explicit?

Pentru că îmi place să mă laud.

marți, 19 noiembrie 2013

V for Vintage

E week-end-ul asta, la sala Dalles.




Vedeti aici, pe pagina de Facebook a evenimentului, cine sunt toti cei care participa. Invitat special este Murmur, care a si creat o colectie speciala pentru targul de la sfarsitul saptamanii.

Tiparele de fusta sunt inspirate dupa celebra fusta portjartier a anilor 50, reinventate cu material noi si comode si decorate cu dantele si pasmanterie de la inceputul secolului XX. Pe langa toate accesorizarile pretioase, am reciclat si materiale din colectiile anterioare Murmur. Un alt tipar interpretat este cel de bluza sport cu maneca raglan, careia i se adauga mult cunoscutele forme de “bullet bra”,din nou, specific anilor 50. In aceeasi maniera,bluzele sunt decorate cu materiale Murmur reciclate din alte colectii si accesorii vintage. 
 -Andreea Badala

 Eu am ceva cumparaturi de facut, asa ca daca vreti, ne vedem pe-acolo. Am si o invitatie pentru cele care vor sa mearga. Cu comentariu, de ce ati vrea sa mergeti si cu random vineri la ora 12.00

duminică, 17 noiembrie 2013

Un reminder ca zanele exista

Azi, despre Ada.
Ada e omul caruia ii dau un mesaj sec in care ii spun zi, mai ada, te bagi? n-am timp sa iti zic prea multe, dar te bagi? si Ada zice da. si gata. pentru mine, o mica parte din problema, oricare ar fi aceea, e rezolvata. Eu n-am timp, sunt imprastiata, ma bag in 100 de proiecte si la aburesc pe toate, asa ca imi trebuie Ada.  Ada careia nu trebuie sa ii amintesc din 5 in 5 minute ca ceva. Ada pe care nu trebuie sa o mai rog sa faca, daca a zis ca face. Ada care e atenta, e acolo si functioneaza.
Nu vorbim zilnic. Nu ne facem confidente. Barfim, ca deh, n-am putea altfel. Mie imi place, cred ca si ei ii place. O citesc de pe cand n-aveam copil, mi-am dorit sa fiu o mama ca Ada din scris si probabil din realitate. O citesc si acum, cand nu mai prea citesc bloguri, pentru ca Ada scrie. Ada scrie si povesti minunate. Iarna trecuta, parca, Smaranda plangea de mama focului ca sa gasim fantana din curcubeul Adei. Aceea cu sirop. Si am sunat-o pe Ada. Care Ada mi-a si dat solutia. De fapt Irina ne-a dat solutia. N-o mai stiu, caci sunt uituca. Dar a mers
In fine, revenind. I-am spus Adei parca pe marti despre Ioan Banescu. Si a zis bine. Si peste cateva zile, mi-a dat un link. Scrisese. Si organizase niste lucruri. Gasise alti 10 oameni sa se implice, sa doneze, sa liciteze. Irina, fata cea mare a Adei, a facut si ea un desen pentru Ioan, pe care l-a scos la licitatie.  Avea week-end la mare, pentur Ioan, avea ceai pentru Ioan, avea ea, grupul ei pe care il pusese in miscare. Azi, Ada a strans aproape 300 de euro pentru Ioan. Veti spune ca e putin. Sigur, pare putin. Dar nu e asa. E de fapt mult, foarte mult, cel mai mult pe care il putea ea face. Si asta conteaza de fapt. PEntru ca multi altii inchid ochii si merg mai departe, ca si cum nimic nu se intampla in jurul lor.
Multumesc, Ada. N-o sa te sun cand am promis ca o sa te sun, dar o sa iti dau sms si o sa iti spun n-am timp acum, dar facem asa. N-o sa ne facem confidente nici de azi incolo, dar stiu ca daca vreodata ar fi sa fie, ai fi acolo.
PS: 8848, sms pentru Ioan.

Despre Alexandra, Mihai si Ionut

Copiii acestia locuiesc impreuna cu parintii intr-o cameră de 7 metri pătrați. Sunt din Teleorman,






Au nevoie de o soba, inteleg ca se gasesc prin Bricostore, Metro si altele cam la 500 ron.
Ar mai trebui si niste materiale de constructie, pentru renovarea camerei respective.

Alexandra, fetita, este cea mai mare, are 6 ani, i-ar trebui  haine de varsta ei, ghiozdan pentru scoala, geaca de iarna, incaltaminte. Parintele de acolo i-a masurat piciorul, are aproape 21 cm, eu nu stiu cum se converteste in marime.
Mihai si Ionut au 4 si 5 ani, le trebuie si lor ghiozdan pentru gradinita, haine de iarna, incaltaminte. Ei au 19, respectiv 20 cm la picior.

As vrea sa nu le dam bani. Daca vreti sa ii ajutati si nu aveti lucrurile ce le trebuie, luati-le un cadou, luati-le medicamente, vitamine, carti, ciocolata, bomboane, orice. Anul trecut, la Gogosari,  a functionat foarte bine varianta asta si cred ca va merge si acum.
Cine are nelamuriri, stie unde ma gaseste. Oricum, se poate vorbi si cu preoutl Danu Florin, de la Lada, el e cel de la care am aflat despre copii.
Eu o sa strang ce e de strans pana la 8 decembrie, apoi vorbesc cu parintele care vine sa le ia. As prefera sa le aduceti voi , dar daca nu se poate, gasim o metoda sa ne vedem.


marți, 12 noiembrie 2013

Ea si zicerile ei

Despre nume si evolutia lor
- Auzi, azi cum te cheama
- Smaranda, cum vrei sa ma cheme, Gheorghe?

(dimineata de dupa)
- Smaranda, hai, ca ne grabim la teatru
- .....
- Smaranda, hai, ca ne grabim la teatru
- Nu ma cheama Smaranda, ma cheama Julia


Despre alegerile pe care le facem in viata
- Daca nu colorezi cum imi imaginez eu, o sa imi iau alta mama


Despre viitor
Cand o sa fiu mare o sa ma fac cantatoare la TV





luni, 11 noiembrie 2013

Cel mai bun roman romanesc e cel care nu mi-a placut deloc

Mai intai, clasamentul meu. Asta insemnand ca din punctul meu de vedere castigatoare e cartea Alinei Nedelea. 


5 soseaua catelu 42, Alina Nedelea
4 omar cel orb, Daniela Zeca Buzura
3 hotel universal, Simona Sora
2 craii si mortii, Dan Stanca
1 cronicile genocidului, Radu Aldulescu



Castigatorul concursului a fost insa Radu Aldulescu, autorul Cronicilor Genocidului. El primeste premiul, el a scris romanul anului 2012. 
Si acum, cateva comentarii. Cand am aflat de ideea lui Mario de a pune la bataie un premiu pentru scriitorii romani mi s-a parut excelenta. Stiam de luptele interne de prin Uniunea SCriitorilor, stiam cat de greu o duc cei care vor sa traiasca din scris, stiu cat de cat ce inseamna edituri si cum ajungi sa fii publicat, etc. Nu mai citisem de ani buni autori romani contemporani, din cauza lipsei pozitivismului, optimismului si de ce nu, a talentului din punctul meu de vedere. Nu cred ca trebuie sa vedem totul in roz ca oja pe care mi-o reprosa in context la un moment dat un domn, nu cred insa niici ca trebuie sa scriem, respectiv citim, doar despre bubele, mucegaiurile si noroiurile lui Arghezi. 
Am acceptat, asadar, cu mare placere sa fac parte din juriul care nota cele 5 romane finaliste, stabilite initial de un juriu de specialitate. Mi-am dorit sa citesc carti care sa imi placa. Am visat la romane istorice. Am visat, de ce nu, la o cronica de familie (cronica lui Petru Dumitriu e una dintre cartile pe care le-am citit pe nerasuflate in adolescenta si la care m-as intoarce oricand)
Ca o explicatie suplimentare, votul meu- si al celorlalti din juriul de bloggeri- l-am inteles a fi un vot de popularitate. Un vot pentru cartea pe care as cumpara-o. Asa am facut anul trecut, asa am facut si anul acesta. 
Cartea Alinei Nedelea, in ciuda catorva tipare, in ciuda aceleiasi teme mult uzitate a tranzitiei, e proaspata. E o alta perspectiva a unui subiect pe care l-au tarat, scriitori si in special regizori, din 90 incoace. E perspectiva cuiva care a trecut altfel prin perioada asta si care a mers mai departe. Mi-a placut si romanul Danielei Buzura, poate la fel de mult, insa recunosc ca votul a fost unul subiectiv in final. Daniela Buzura probabil va mai scrie, Alina Nedelea probabil ca nu, era sansa ei. 
Cartea castigatoare pentru mine a fost imposibila. Nu detaliez, probabil n-am inteles-o suficient. Aceasta e prezentarea facuta de cei de la Polirom: 
Robert Diavolul, ingerul incalecat, se intoarce in locurile pe care le luase in stapinire in urma cu mai bine de 30 de ani. Vremurile s-au schimbat, oamenii isi duc traiul mizer de pe o zi pe alta, apasati de spectrul somajului si de credite la banci; locul colibelor rudarilor a fost luat de blocuri famelice din beton, debransate de la apa si caldura. Pe dealuri se intorc dupa soare vile luxoase, cu piscine si terase, cursele burdusite cu navetisti se intersecteaza cu jeepuri si limuzine sclipitoare. Nevoit sa paraseasca Bucurestiul impreuna cu tinara sa sotie si cu fiul lor, barbatul de aproape 60 de ani incepe o viata noua. Intr-un mediu ostil si corupt, prielnic viciului, Robert, Andreea, Laurian Susanu si Brindusa – un patrulater toxic – intra intr-un joc diabolic pe viata si pe moarte. Cronicile genocidului continua sa inregistreze, spre aducere aminte, povestile timpurilor noi, din virtejul carora se salveaza doar cei puternici.
Mie, repet, mi-a fost greu sa o citesc. Foarte greu. Poate pentru ca am putin timp, poate pentru ca pentru mine ora aia de citit seara e extrem de importanta si mi-ar placea sa o populez cu carti care sa imi placa, poate pentru ca am 3 rafturi de biblioteca si inca o noptiera aproape prabusita, pline cu carti pe care nu le-am citit inca si pe care nu stiu cand o sa le incap. 
Ca sa nu avem vorbe la proces, cine doreste vreunul din aceste 5 romane, pe principiul pe care il stiti deja, le trimit. Doar curier, nu ma mai duc la Posta pentru niciunul dintre voi. 

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Atunci cand tu devii stirea


 E greu sa tii jurnalistii atenti. Toti stiu povesti, toti au povesti, toti au trecut prin momente, toti au vazut moartea in fata, toti au simtit neputinta, toti au vrut mai mult, toti si-au propus sa schimbe lumea, toti stiu ca trebuie sa mearga mai departe si ca urmatorul lor subiect e poate la 3 minute distanta. 
Acum cateva seri, o sala plina pana la refuz de jurnalisti din intreaga lume a ascultat, a ras, a trait alaturi de Giles Duley momentele prin care a trecut.
Asa ca, cine este acest Giles Duley? Giles Duley are 42 de ani si este cel care s-a transformat din povestitor in stire. .Si-a inceput cariera ca fotograf de moda. Si a facut asta pentru mai bine de un deceniu. Povestea, miercuri seara, atunci cand l-am intalnit, ca dupa acest deceniu si-a dat seama ca de fapt nu asta vrea sa faca si a schimbat radical directia. A inceput sa faca fotografie de razboi, fotografie in zonele afectate de bonmardamente, cauze umanitare.


 Acum 2 ani, in Afganistan, a calcat pe o mina. A supravietuit. A supravietuit unui an de spitalizare. A supravietuit fara o mana si fara ambele picioare. A supravietuit. Si, uimitor poate pentru cei mai multi dintre noi, nu s-a transformat intr-o victima. Mi-a povestit, intr-un interviu pe care i l-am luat la Londra, ca pe cand era inca la terapie intensiva i-a venit ideea unui autoportret, pe care il avea foarte clar in minte. Si-a imaginat un portret care sa nu ascunda adevarul, dar care sa nu il prezinte ca pe un invins. Fotografia e cea de mai jos, pe care a facut=o la cateva luni dupa ce i-a venit ideea. 

Mi-a povestit, in seara aceea, ca vrea sa se intoarca in Afganistan, ca sa construiasca un spital acolo. Pentru ca in ciuda celor mai bine de 10 ani de razboi de acolo, nimeni din comunitatea internationala nu s-a gandit ca poate ar fi nevoie de un spital acolo. Pentru copiii de acolo, care si ei calca pe mine. Care si ei raman fara maini si fara picioare. 





Giles Duley, spuneam, nu a facut doar fotografie de razboi. A facut fotoreportaje despre nenumarate subiecte. Si povestea ca cel despre un tanar bolnav de autism a schimbat, in perspectiva medicilor si a echipelor de terapie, modul in care tanarul a fost tratat ulterior. Gasiti imaginile aici. E povestea lui Nick

Despre Afganistan :
- nu exista nicio cifra oficiala legata de numarul civililor care au murit in Afganistan din 2001 si pana in prezent. Exista o analiza facuta aici, care mentioneaza insa ca aproape sigur nu poti pune baza pe statistici.
-In context, pe tema Afganistan, va recomand sa cititi A thousand Splendid Suns. E tradusa la noi ca Splendida cetate a celor o mie de sori.

Bilant

Unde n-am fost in toamna asta :
- la Malcovich
- la filarmonica rusa
- la domnisoara Christina. Si de fapt la niciun film
- la Cafeneaua Veche
- la Pink Martini. Si de fapt la niciun concert
- la Cele Mai Frumoase Carti




Dar nu e nimic. Vine iarna .




marți, 5 noiembrie 2013

V for Vintage

Cand? In week-end-ul 23-24 noiembrie
Unde? Sala Dalles
Cine? Toata lumea buna, fireste
De ce? PEntru ca nu puteti sa lipsiti

Acum, trecand peste detalii, targurile de genul asta mie mi-au schimbat muuuult de tot perspectiva despre cum ne imbracam si de unde. M-au trecut granita mall-urilor si a mainstream-ului, spre o alta zona pe care e pacat sa nu o incercati. Gasiti detalii pe pagina de Facebook a evenimentului, aici  Vacanta la Roma e tema acestei editii, o sa fie si un concurs aici, pe blog. Pana una alta, eu ma duc la Londra. Londra nu e niciodata prea multa.

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Cand visele incep sa devina realitate

Povestea Raisei o stiam cam de cand am nascut, pe vremea cand citeam diverse forumuri de mame. PE scurt, din cauza unor oameni care in loc sa isi faca meseria faceau macelarie- oameni care lucreaza si acum in spitalele Romaniei- Raisa are paralizie cerebrala. Raisa nu poate sa mearga, Raisa nu poate sa vorbeasca, Raisa insa poate sa rada. Din fericire. Povestea ei o gasiti aici
Parintii Raisei si parintii lui Calin si alte zeci de mii de parinmti din Romania trebuie sa mearga sa gaseasca tratament pentru copiii lor in strainatate. Pleaca des in Ucraina, pleaca in Israel, in functie de cum reusesc sa stranga bani. Pentru ca aici, la noi, nu se fac terapiile de care copiii au nevoie.
Parintii Raisei si parintii lui Calin sunt niste oameni cum rar intalnesti. Aflasem de proiectul lor, acela de a construi o clinica pentru tratamentul celor cu paralizie cerebrala, cam acum un an pe vremea asta, daca nu ma insel. Citisem prezentarea, ma tot gandeam cum sa fac. 1 milion de euro e o suma uriasa. Fonduri europene pentru start=up in sanatate nu se dau. Marile firme care sponsorizeaza diverse proiecte nu s-ar fi bagat la suma asta, atit de mare. Plus ca in afara de o idee nu era practic nimic. Insa mi-a ramas in cap. Mi se parea greu sa trec mai departe, mai ales ca povestea Raisei m-a urmarit in toti primii ani ai Smarandei. Mi se parea si mi se pare inca ingrozitor faptul ca Smaranda e bine si Raisa nu doar pentru ca, de exemplu, ne despart cateva zeci de kilometri, distanta dintre Bucuresti si Slobozia.
Asa. De ziua mea am primit vreo 90 de cadouri. De la colegii mei, de la prietenii mei, de la oameni necunoscuti care citesc blogul si care au vrut sa participe la campania asta. Cu banii astia si cu ce mai stransesera fetele, erau vreo 10.000 de euro. Foarte mult fata de 0, foarte putin ca sa incepi totusi deja. Am incercat sa gasesc fonduri, Cati si Ramona, adica mama Raisei si mama lui Calin, au lucrat toata vara scriind si rescriind proiectul, l-au trimisi la toate deschiderile de finantari posibile. A fost respins pe motive care mai de care mai absurde. Ca asociatia are doar un an si 10 luni, nu 2. Ca trebuie si componenta de renovare, si n-are. Ca si ca si ca.
La un moment dat, tot prin vara, incepusem si o discutie cu Mihai Nesu, care, in ciuda atitor probeme de sanatate, isi gaseste timp sa se ocupe si de caritate. Mihai cred ca e primul care a luat proiectul asta in serios. Si care acum scurt timp a virat o suma de bani in conturile Asociatiei, suma cu care in sfarsit lucrurile pot sa inceapa. Inca nu imi vine sa cred ca e asa si ca in curand o sa fie ceva concret. Acum, Ramona cauta un spatiu in care sa inceapa, la Constanta. Deocamdata nu a gasit, asa ca daca auziti de ceva, orice ajutor e binevenit. Si o reducere. Si o sponsorizare. Si si.
Si daca incepe sa functioneze, sunt sigura ca la anul vom reusi sa obtinem mai multi bani.
Sunt 50.000 de copii cu paralizie cerebrala in Romania. Merita o sansa si noi putem sa ii ajutam. E simplu. Intrati pe site-ul Asociatiei si aflati cum. 

vineri, 1 noiembrie 2013

Eu cred

“I can believe things that are true and things that aren't true and I can believe things where nobody knows if they're true or not.

I can believe in Santa Claus and the Easter Bunny and the Beatles and Marilyn Monroe and Elvis and Mister Ed. Listen - I believe that people are perfectable, that knowledge is infinite, that the world is run by secret banking cartels and is visited by aliens on a regular basis, nice ones that look like wrinkled lemurs and bad ones who mutilate cattle and want our water and our women.

I believe that the future sucks and I believe that the future rocks and I believe that one day White Buffalo Woman is going to come back and kick everyone's ass. I believe that all men are just overgrown boys with deep problems communicating and that the decline in good sex in America is coincident with the decline in drive-in movie theaters from state to state.

I believe that all politicians are unprincipled crooks and I still believe that they are better than the alternative. I believe that California is going to sink into the sea when the big one comes, while Florida is going to dissolve into madness and alligators and toxic waste.

I believe that antibacterial soap is destroying our resistance to dirt and disease so that one day we'll all be wiped out by the common cold like martians in War of the Worlds.

I believe that the greatest poets of the last century were Edith Sitwell and Don Marquis, that jade is dried dragon sperm, and that thousands of years ago in a former life I was a one-armed Siberian shaman.

I believe that mankind's destiny lies in the stars. I believe that candy really did taste better when I was a kid, that it's aerodynamically impossible for a bumble bee to fly, that light is a wave and a particle, that there's a cat in a box somewhere who's alive and dead at the same time (although if they don't ever open the box to feed it it'll eventually just be two different kinds of dead), and that there are stars in the universe billions of years older than the universe itself.

I believe in a personal god who cares about me and worries and oversees everything I do. I believe in an impersonal god who set the universe in motion and went off to hang with her girlfriends and doesn't even know that I'm alive. I believe in an empty and godless universe of causal chaos, background noise, and sheer blind luck.

I believe that anyone who says sex is overrated just hasn't done it properly. I believe that anyone who claims to know what's going on will lie about the little things too.

I believe in absolute honesty and sensible social lies. I believe in a woman's right to choose, a baby's right to live, that while all human life is sacred there's nothing wrong with the death penalty if you can trust the legal system implicitly, and that no one but a moron would ever trust the legal system.

I believe that life is a game, that life is a cruel joke, and that life is what happens when you're alive and that you might as well lie back and enjoy it.”
Neil Gaiman, American Gods