marți, 9 septembrie 2014

Bibliografie. Despre depresie

Sinuciderea lui Robin Williams a readus, pentru scurt timp dar foarte virulent, in discutie, problema depresiei. Neluata foarte in serios in Romania, luata in serios, cel putin de la distanta, in Statele Unite. Se scrie foarte mult despre asta, cred ca daca nu treci pe acolo e greu sa vorbesti despre ea, dar daca vreti sa incercati sa va apropiati un pic de subiect, va recomand un text scris de psihiatrul Gabriel Diaconu. 

Și vin și vă întreb unde e egoismul? Și cu ce drept va veni vreodată cineva să opineze, până la urmă crud, naiv și fără de seamă, că moartea unei persoane din cauza bolii lui psihice e o formă de sfidare la adresa providenței? Ca și cum, spre deosebire de diabet, de hipertensiune, de cancer, dacă ai sufletul bolnav asta nu te poate omorî. Lăsați-mă să vă zic, ca unul care a scos oameni din moarte și pe alții i-a văzut murind, că dacă gândiți asta sunteți condamnabili și aveți sânge pe mâini. Nu, sinuciderea nu e un gest glorios. Nu, sinuciderea nu e lăudabilă. Dar știe cineva vreo boală care e? Lăudabilă, glorioasă, favorizată social? Din punctul meu e una singură dar ar fi o metaforă poate nepotrivită. 

Textul lui Gabriel Diaconu il gasiti in intregime aici

La fel, tot bibliografic, e de citit cartea lui Andrew Solomon, Demonul Amiezii. A aparut la editura Humanitas, cred ca e o lectura necesara in vremurile pe care le traim.  Mai jos, un interviu al lui Solomon pentru Bookaholic
Opusul depresiei nu e fericirea ci vitalitatea, iar o lume fără depresie nu ar fi o lume fără tristețe. Când eram deprimat, eram trist și copleșit când trebuia să răspund mesajelor din robotul telefonic sau când trebuia să fac un duș, acum sunt trist din cauza încălzirii globale, a războiului din Siria, a relațiilor ratate sau a pierderii celor dragi. Pot fi mai trist, este o tristețe profundă, plină de semnificații, nu una trivială. Imaginându-mi deci o lume fără depresie clinică, nu-mi pot imagina o lume fără tristețe. Cred că tristețea este centrul existenței noastre. De fapt, cred că n-am iubi așa dacă nu ar exista posibilitatea tristeții, e spaima noastră de a nu pierde, simțul unei potențiale devastări, acesta este resortul profund al intimității noastre. O lume fără tristețe ar fi tragică, o lume fără tulburarea de dispoziţie care e depresia ar fi un progres.

Si, contextual, am citit recent si Intriga Matrimoniala a lui Jeffrey Eugenides. 

2 comentarii:

Simona spunea...

Bunica-mea a intrat in depresie dupa moartea lui taica-meu, si a murit. De la sine, ca o lumanare, pur si simplu n-a mai vrut sa traiasca. N-a fost tratata sau diagnosticata vreodata, doctorii au spus ca la 72 de ani si-a trait deja viata (desi la 72 de ani era o femeie perfect sanatoasa si activa, cred ca ar mai fi avut macar 20 de ani inainte, cu indulgenta). Aici, am doua prietene care au dat in depresie (la una a fost post-natala, dar e la fel de serioasa ca orice alta depresie), am fost extrem de apropiate asa ca am vazut efectele "first hand" si m-am ingrozit. Dar au avut parte de medici intelegatori care le-au ajutat imens, au scapat amandoua fara traume majore, dar asta nu ma impiedica sa ma gandesc cum ar fi fost situatia daca doctorul le-ar fi dat cu tifla si le-ar fi trimis acasa... Aici e luata foarte in serios, tocmai pentru ca se stie ce efecte devastatoare are depresia daca nu e diagnosticata si tratata, chiar si cu ajutor maxim rezultatele sunt nesigure, dar macar ai o sansa...

Maria Coman spunea...

simona- da, aici nu prea ia nimeni in serios depresia.